$$$

 VALENTINA TEREȘKOVA

Valentina Tereshkova a devenit prima femeie care a călătorit în spațiu, la bordul navei Vostok 6, în anul 1963. Înainte de cariera de cosmonaut, Valentina lucra într-o fabrică de textile și era pasionată de parașutism. Mai târziu, a fost aleasă pentru a face parte din programul spațial al Uniunii Sovietice. Pe 16 iunie 1963, Valentina a devenit prima femeie care a călătorit în spațiu. În mai puțin de trei zile, ea a înconjurat Pământul de 48 de ori. După călătoria spațială, a continuat să facă parte din Partidul Comunist și să reprezinte URSS în cadrul unor evenimente internaționale.

Potrivit Biography.com,Valentina Tereshkova a fost al doilea dintre cei trei copii născuți de Elena și Vladimir Tereshkova. Fetița s-a născut pe 6 martie 1937 într-un sat din vestul Rusiei care se numește Bolshoye Maslennikovo. Tatăl Valentinei a murit luptând în al Doilea Război Mondial când copila avea doi ani. Mama i-a crescut pe Valentina și pe frații ei, Ludmila și Vladimir, din salariul câștigat în fabrica de textile în care lucra.

În jurul vârstei de opt ani, Valentina a fost înscrisă la școală. În 1954, a început să lucreze într-o fabrică de textile, așa cum lucrase și mama sa. Și-a continuat studiile la distanță și a învățat să sară cu parașuta. Experiența în parașutism a ajutat-o să fie aleasă în programul spațial sovietic din 1962. În anii 1960, Statele Unite și Rusia se aflau într-o competiție acerbă privind călătoriile spațiale. Rușii doreau să fie primii care trimit o femeie în spațiu.

Programul spațial a ales patru femei care urmau să fie pregătite pentru cariera de cosmonaut, însă numai Tereshkova a reușit să ajungă în spațiu. Valentina a plecat la bordul navei Vostok 6, care a fost lansată la 16 iunie 1963. În timp ce decola, ea a strigat: „Hei, cerule, scoate-ți pălăria, sunt pe drum!”. Într-un interval de 70,8 ore, femeia a orbitat Pământul de 48 de ori.

Comparativ, Iuri Gagarin, primul om care a călătorit în spațiu (12 aprilie 1961), a înconjurat Pământul doar o dată, iar cei patru astronauți care au zburat înaintea ei, au orbitat de 36 de ori. În timpul călătoriei, Valentina Tereshkova a vorbit cu Nikita Hrușciov, om politic rus care a condus URSS în timpul Războiului Rece. Liderul politic i-a spus: „Valentina, sunt foarte fericit și mândru că o femeie din Uniunea Sovietică a devenit prima femeie care călătorește în spațiu și lucrează cu echipamente de ultimă generație.”

La finalul călătoriei, Valentina a făcut un salt cu parașuta de la 6000 de metri și a primit titlul de Erou al Uniunii Sovietice. La o distanță de 19 ani, rusoaica Svetlana Savitskaya a fost a doua femeie care a călătorit în spațiu. Există relatări care sugerează că femeile care urmau cariera de cosmonaut nu erau tratate ca bărbații. În 1983, Sally Ride a devenit prima femeie americană care a zburat în spațiu.

La puțin timp după călătoria spațială, pe 3 noiembrie 1963,Tereshkova s-a căsătorit cu Adrian Nikolayev, care urma aceeași carieră. Fiica lor, Yelena Nikolayeva, s-a născut pe 8 iunie 1964. Din păcate, cuplul a divorțat în 1980. În anul 1969, Valentina Tereshkova a absolvit Academia Militară Aeriană Jukovski, având merite deosebite. A devenit un membru activ al Partidului Comunist, reprezentând Uniunea Sovietică la diferite evenimente, inclusiv Anul Internațional al Femeii (1975). A condus Comitetul femeilor în perioada 1968-1987, a apărut pe timbre poștale iar un crater al lunii poartă numele ei.

În 2007, Valentina Tereshkova a fost invitată de Vladimir Putin să-și sărbătorească cei 70 de ani de viață. La acel moment, ea a mărturisit că i-ar plăcea să zboare pe Marte, dacă ar avea bani. În 2015, nava spațială Vostok 6 a fost expusă în cadrul unei expoziții din Londra - „Cosmonauții: Nașterea erei spațiale.” Tereshkova a fost prezentă la deschiderea evenimentului și a vorbit cu multă dragoste despre nava ei spațială: „cel mai bun și cel mai frumos prieten al meu”.

$$3

 În pustietatea înghețată din Chukotka, Rusia, în anul 1974, un pui de urs polar pe nume Masha a rămas singur după ce mama ei a fost împușcată de un vânător. Era prea mică și prea slabă ca să supraviețuiască singură, iar șansele ei păreau aproape inexistente—până când un explorator, Nikolai Machulyak, a găsit-o în zăpadă. Mișcat de milă, a început să o hrănească toată iarna grea din Arctica, aducându-i pește, carne și lapte condensat. Sub grija lui, Masha a prins puteri și s-a creat o legătură rară între ea și omul care i-a salvat viața.

Când a venit primăvara, Masha a dispărut în tundră, iar Machulyak a crezut că nu o va mai vedea niciodată. Dar, în februarie 1976, ea s-a întors—deja un urs matur, de 150 de kilograme. Uimitor, l-a recunoscut pe cel care avusese grijă de ea și a acceptat mâncarea fără teamă. Și mai surprinzător a fost că a apărut și un alt urs mult mai mare, pe nume Mariya Mikhailovna. Fie că era tovarăș sau urs de pază, și acesta l-a lăsat pe Machulyak să se apropie, iar în scurt timp bărbatul hrănea amândoi urșii în mod regulat. Povestea lor s-a răspândit rapid, atrăgând oameni curioși să vadă această legătură neobișnuită dintre om și animale sălbatice.

Deși relația lor inspira respect și emoție, animalele sălbatice rămân mereu imprevizibile. Îngrijorată pentru siguranța soțului ei, soția lui Machulyak l-a rugat să înceteze să mai hrănească urșii. Cu părere de rău, el a fost de acord, iar într-un final urșii au dispărut din nou în întinderile arctice. Urmele lor s-au șters, dar misterul a rămas: oare chiar l-au ținut minte? Povestea lor, făcută cunoscută în 1977 în scrierea *Cerere de Prietenie*, nu vorbește despre îmblânzirea naturii, ci despre o încredere rară și tăcută, născută într-o lume acoperită de zăpadă.

$$_

 În timpul sarcinii, celulele bebelușului migrează în sângele mamei și apoi se întorc înapoi la copil, acest fenomen se numește microchimerism feto-matern.⁠

Timp de 41 de săptămâni, celulele circulă și se transferă înainte și înapoi, iar după ce bebelușul se naște, multe dintre aceste celule rămân în corpul mamei, lăsând o amprentă permanentă în țesuturile, oasele, creierul și pielea ei și adesea rămân acolo timp de decenii. Fiecare copil pe care mama îl are ulterior va lăsa o amprentă similară în corpul ei.

Chiar și dacă o sarcină nu ajunge la termen sau dacă are loc un avort, aceste celule migrează totuși în sângele mamei.

Cercetările au arătat că, dacă inima mamei este rănită, celulele fetale se grăbesc către locul afectat și se transformă în diferite tipuri de celule specializate în repararea inimii.

Bebelușul ajută la vindecarea mamei, în timp ce mama construiește bebelușul.

Cât de uimitor este asta?

Acesta este adesea motivul pentru care anumite boli dispar în timpul sarcinii.

Este incredibil cum corpul mamei protejează copilul cu orice preț, iar copilul protejează și reconstruiește mama – pentru ca el să se poată dezvolta în siguranță și să supraviețuiască.

Gândește-te o clipă la poftele nebunești. De ce era deficitar corpul mamei și copilul a făcut-o să poftească?

Studiile au arătat, de asemenea, că celule dintr-un făt pot fi găsite în creierul mamei chiar și la 18 ani după ce a născut. Cât de uimitor este asta?

Dacă ești mamă, știi că îți poți simți copilul în mod intuitiv chiar și atunci când nu este lângă tine… Ei bine, acum există dovezi științifice că mamele îi poartă în ele ani și ani de zile, chiar și după ce i-au adus pe lume.

Mi se pare acest lucru atât de frumos. 🤍

Sursa- Natura e uimitoare .   

       o opinie personală . Dana Gabriela 

Da și sunt încă mult mai multe date pe care Neamul întreg le transmite prin naștere / renaștere un cineva face vindecarea neamului său și acel cineva este ce -l care își asumă ce a creat cu mii de ani în urmă . Conexiunea copil mamă o întreagă relație de iubire sau poate fi ca o îndatorire ( în datoria mea )  

 stă vindecarea tuturor cu iubirea din mine pot face asta .

$$$

 "A FOST DRAGOSTE ÎNTRE NOI!"

💕POVESTEA RELAŢIEI PASIONALE DINTRE VIVIEN LEIGH şi LAURENCE OLIVIER.  

„Dacă ne-am iubi doar cu trupurile noastre, cred că tot nu ar fi suficient“ 

        Doi dintre cei mai faimoşi actori ai tuturor timpurilor, VIVIEN LEIGH şi LAURENCE OLIVIER, au avut o relaţie întinsă pe parcursul a 23 de ani, dintre care aproape 20 de ani au fost căsătoriţi.....

     O relaţie presărată cu numeroase momente conflictuale. LAURENCE OLIVIER a văzut-o prima oară pe VIVIEN LEIGH în filmul "THE MASK OF VIRTUE "în 1936 şi s-au împrietenit după ce el a felicitat-o pentru rolul foarte bun. Cei doi au devenit amanţi în timpul filmărilor la „FOC DEASUPRA ANGLIEI ” în 1937. 

     Amândoi erau căsătoriţi, însă asta nu i-a împiedicat să aibă o relaţie extraconjugală foarte pasionată şi intensă. În acea perioadă, VIVIEN LEIGH a citit „PE ARIPILE VÂNTULUI ” şi i-a cerut agentului ei să o recomande lui DAVID O. SELZNICK, care se pregătea să facă un film după carte. Deşi nu avea foarte mare experienţă, VIVIEN LEIGH a fost aleasă de OLIVIER să o joace pe OFELIA în HAMLET, pus în scenă la OLD VIC THEATRE. LAURENCE OLIVIER şi-a amintit peste ani un incident survenit înainte de unul dintre spectacole, când starea ei de spirit s-a schimbat brusc, a început să ţipe la el, după care s-a liniştit brusc....

     În scurt timp, cei doi au început să trăiască împreună, în timp ce partenerii lor refuzau să divorţeze. În 1938, VIVIEN LEIGH i-a cerut agentului ei -MYRON SELZNICK (fratele lui David O. Selznick) să fie luată în considerare pentru rolul lui SCARLETT O'HARA în „PE ARIPILE VÂNTULUI ”. 

    VIVIEN LEIGH a mers la LOS ANGELES şi a dat o probă într-unul dintre studiourile unde urma să se facă filmul, impresionându-i pe toţi şi primind rolul lui SCARLETT. „PE ARIPILE VÂNTULUI ” a avut un succes uriaş, iar VIVIEN LEIGH a câştigat premiul OSCAR pentru cea mai bună actriţă. În perioada filmărilor la „PE ARIPILE VÂNTULUI ”,.

     VIVIEN LEIGH şi LAURENCE OLIVIER şi-au expediat zeci de scrisori pline de pasiune şi iubire. Într-una dintre ele, VIVIEN îi spunea lui LAURENCE : „Dacă ne-am iubi doar cu trupurile noastre, cred că tot nu ar fi suficient. Te iubesc mult mai mult de atât. Tot sufletul meu îţi aparţine“. ❤️

      Marele actor îi mărturisea la rândul său: „Eşti în mod constant în gândurile mele. Nu am trăit până când nu te-am cunoscut pe tine“. 

     În februarie 1940, JILL ESMOND a fost de acord să divorţeze de LAURENCE, iar LEIGH HOLMAN a fost şi el de acord să divorţeze de VIVIEN. Pe 31 august 1940, VIVIEN şi LAURENCE s-au căsătorit în SANTA BARBARA. Cei doi au jucat împreună în 1941 în filmul "THAT HAMILTON WOMAN" 1941, foarte apreciat în S.U.A. şi în UNIUNEA SOVIETICĂ, devenind una dintre peliculele favorite ale lui WINSTON CHURCHILL. 

     VIVIEN LEIGH filma "CAESAR şi CLEOPATRA "în 1945 când a descoperit că era gravidă şi a făcut avort....La scurt timp, ea a căzut într-o depresie acută presărată cu crize de isterie. În 1948, cei doi au fost într-un turneu în AUSTRALIA timp de şase luni, iar în acea perioadă neînţelegerile dintre ei s-au accentuat, ajungând la palme şi ţipete....😢

      Deşi relaţia ei cu LAURENCE se deteriorase, VIVIEN nu a lăsat ca dramele personale să se vadă şi în activitatea profesională. Iar în 1949 a făcut un rol memorabil în filmul „UN TRAMVAI NUMIT DORINŢĂ ”,câştigând al doilea OSCAR. 

     În 1956, VIVIEN LEIGH a mai făcut un avort, iar în 1958, după 10 ani de aparenţe păstrate, cei doi s-au separat. VIVIEN a început să se vadă cu actorul JACK MERIVALE, iar LAURENCE a început o relaţie cu actriţa JOAN PLOWRIGHT, cu 22 de ani mai tânără ca el. 

    În toamna lui 1960, VIVIEN şi LAURENCE au divorţat. Cei doi au continuat însă să îşi scrie până la moartea marii actriţe, survenită în mai 1967.... 😢

    LAURENCE OLIVIER a murit în 1989. Se spune că cu puţin timp înainte să moară, LAURENCE a fost văzut uitându-se la un film cu VIVIEN , cu lacrimi în ochi şi spunând: „A fost dragoste între noi”.

  sursa:Genovica Parvu 

              --------------------💕---------------------

$$$

 Oameni de seamă. Nicolae Herlea, baritonul cu voce de aur

Baritonul Nicolae Herlea s-a născut pe 28 august 1927, la Bucureşti.

A studiat la Şcoala Nr. 33 din Bucureşti, iar mai târziu a urmat Conservatorul din Bucureşti. A urmat, apoi, cursuri de specializare la Accademia di Santa Cecilia din Roma.

În 1950, a debutat pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, cu rolul Silvio din "Paiaţe", rămânând prim-bariton al acestei scene.

În 1960, a jucat la Londra, în spectacolul "Bărbierul din Sevilla". În 1964, a apărut pentru prima oară la Scala din Milano, în spectacolele "Don Carlos" şi "Bărbierul din Sevilla", iar în următorii trei ani a devenit membru al Operei Metropolitane din New York. În 1964, a debutat pe această scenă, în rolul lui Rodrigo, din opera "Don Carlos".

În 1965, a participat la Festivalul de la Salzburg, unde a avut ocazia să cânte sub bagheta lui Herbert von Karajan, interpretând rolul Rangoni din "Boris Godunov", de Musorgski. În 1966, a apărut în "Faust" la Scala din Milano, iar în 1972 s-a bucurat de un mare succes cântând alături de Placido Domingo, în "Andrea Chenier", la Madrid, şi în "Forţa destinului", la Barcelona.

Pe parcursul carierei de peste 35 de ani, a evoluat pe cele mai mari scene ale lumii, printre care Metropolitan Opera din New York, Scala din Milano, Opera Naţională din Praga, Teatrul Balşoi din Moscova, Covent Garden din Londra şi Opera Naţională din Berlin, Barcelona, Madrid, Paris, Tokyo, Teheran, Tel Aviv, Boston, Cleveland, Detroit şi Atlanta. A cântat, de-a lungul carierei, alături de mari artişti ai lumii, printre care: Montserrat Caballé, Mario del Monaco, Placido Domingo, Giuseppe di Stefano, Franco Corelli.

A fost preşedinte al juriului Festivalului Internaţional de Canto "Traian Grozăvescu", cel mai important concurs din România adresat tinerilor tenori şi a predat cursuri de specializare, pentru masterat, la Academia de Muzică din Bucureşti.

A fost distins cu Medalia de Aur și Marele Premiu la Festivalul Primăverii de la Praga în 1954, laureat al Concursului Internațional de Canto de la Geneva în 1955, Medalia de Aur și Marele Premiu la Concursul de Canto de la Verviers în 1957, Titlul de Artist al Poporului în 1962, Medalia de Aur "Giuseppe Verdi" în 1963 la Milano, Cheia orașului Detroit, Premiul de Stat în 1964. În 2000, a fost distins cu Ordinul "Steaua României", iar în iunie 2002 a devenit Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti.

A primit Discul de aur pentru întreaga carieră, în 2003, şi Diploma jubiliară şi medalia "Darclee", în 2005.

A încetat din viață pe 24 februarie 2014, la Frankfurt, Germania.

$$_

 MEMORIE CULTURALA - THÉOPHILE GAUTIER

Théophile Gautier (n. 30 august 1811, Tarbes, Midi-Pyrénées, Franța – d. 23 octombrie 1872, Neuilly-sur-Seine, Île-de-France, Franța) a fost un scriitor francez, la început reprezentant al romantismului, popular prin romanul istoric “Le Capitaine Fracasse”(1863), devine unul din teoreticienii "artei pentru artă" și unul din maeștrii școlii parnasiene.

A urmat College Charlemagne, unde s-a împrietenit cu poetul Gerard de Nerval. 

A fost interesat de pictură şi, în 1829, s-a alăturat cercului literar “Cenacle” din jurul lui Victor Hugo. A participat la premiera din 1830 a piesei lui Victor Hugo “Hernani”, fiind fascinat şi inspirat de această formă de performanţă.

Cu poeziile şi poveştile sale, Theophile Gautier a devenit unul dintre principalii exponenţi ai “Boheme” din Paris – un cerc de artişti şi oameni de literatură, care duc o viaţă neconvenţională. Odată cu publicarea primei sale colecţii de poezii “Albertus”, în 1892, şi a romanului “Mademoiselle de Maupin”, în 1835, s-a îndreptat de la romantism la filosofia înfloritoare a “art pour l’art”, sau “arta de dragul artei”, conform căreia “arta trebuie să fie liberă de orice convenţie morală sau angajament politic, având ca singur scop perfecţiunea estetică”. Colecţiile sale de poezii “Espana” şi “Voyage en Espagne” au fost rezultatul călătoriilor în Spania.

În calitate de critic de artă, s-a ocupat de domeniul teatrului, artelor vizuale. Jurnalist şi critic extrem de influent, Gautier a fost un susţinător timpuriu al operei artiştilor Ignes, Delacroix şi Goya. Gautier a întreprins călătorii în Anglia, Olanda, Belgia şi Marea Mediterană pentru a strânge impresii. Călătoria în Grecia a dus la colecţia sa de poezii “Emaux et Camees”, cu poezii cizelate ca formă până la perfecţiune, care stârnesc entuziasmul unei întregi generaţii de poeţi tineri, ce vor alcătui mai târziu “Şcoala Parnassiană”, care după Romantism, devine cea mai influentă mişcare în literatura franceză. Unul dintre admiratorii poeziei sale este Charles Beaudelaire, care îi dedică primul său volum de poezii, intitulat “Les fleurs du mal”.

Theophile Gautier s-a alăturat echipei publicaţiei franceze “Le Moniteur Universel” în 1852 şi, ulterior, a devenit redactor la publicaţia “L’Artiste” – în 1856.

Poveştirile sale fantastice, “La morte amoureuse”, “Une nuit de Cleopatre”, şi “Le roman de momie”, vor exercita o puternică influenţă asupra romanticilor germani. 

În domeniul istoriei şi criticii literare, Gautier este autorul volumelor “Histoire de l’art dramatique depuis vingt-cinq ans” – în şase volume, “Raport sur le progres des lettres” şi “Histoire du romantisme”. Este şi autorul libretului pentru baletul “Gisele” cu muzică de Adolphe Adam.

A decedat pe 23 octombrie 1872, la Neuilly-sur-Seine, în apropierea Parisului.

Citate Théophile Gautier:

“Iubirea e ca şi norocul: nu-i place să alergi după ea.”

"Să iubeşti înseamnă să admiri cu inima; să admiri înseamnă sa iubeşti cu mintea!"

“Dragostea nu poate oferi altceva decât pe ea însăşi, şi cine vrea altceva nu merită a fi iubit.”

“Este foarte dificil să obţii afecţiunea unei pisici. Este un animal filozofic... unul care nu îşi plasează afecţiunea oriunde.”

“Iubeşte un nor, iubeşte o femeie, dar iubeşte.”

“Dar iată că amurgul din înălțimi coboară;

Și umbra, tot mai deasă, prin văi se desfășoară;

Se pierd în tonuri calde seninurile clare.

Cu ochii grei, apusul se duce la culcare.

Tac greierii; străbate, prin liniștea adâncă

Numai suspinul apei călătorind prin luncă.

Tot universul doarme, iar orele tăcerii

Țes plete umezite de lacrimile serii;

În colțul cel mai sumbru, sub raza ce se stinge,

Corot, modestu-ți nume, abia se mai distinge.”

$$$

 ÎN MEMORIAM - CHARLES BRONSON

“Nu am prieteni, am doar mii de cunoştinţe. Niciun prieten. Însă am avut o soţie şi copii.”

A fost o adevărată emblemă a cinematografului mondial, o legendă a ultimilor 50 de ani de film. Charles Bronson reprezintă tipul individului a cărei trăsătură caracteristică este cea de caracter dur, călit în vâltoarea vieţii. 

Un critic de film îl descria ca pe un tip „cu o privire plicticoasă ca a lui Clark Gable care a stat la lumina soarelui prea mult”.

S-a născut pe 3 noiembrie 1921 în S.U.A.

Anii 60 se dovedesc a fi deceniul în care Bronson îşi crează reputaţia de a fi un om care vorbeşte puţin dar care oferă multă acţiune.

Regizorul John Sturges îl distribuie în rolul de pistolar metis, Bernardo O'Reilly în răsunătorul film western de succes “The Magnificent Seven” şi sapă din nou un tunel ca un şobolan în rolul lui Danny Velinski din drama epică a celui de-al doilea război mondial, “The Great Escape”. Interpretează alte câteva roluri mari, apoi încă o dată îmbracă uniforma militară alături de Lee Marvin şi Ernest Borgnine în filmul de succes The Dirty Dozen”.

Audienţele europene au fost eclipsate de strălucirea sa remarcabilă de erou de acţiune şi devine vedetă europeană după câteva filme de acţiune turnate în Europa printre care “La Bataille de San Sebastian”, westernul “C'era una volta îl West”, “Le Passager de la pluie” şi în unul dintre exemplarele sale roluri de pistolar alături de legenda ecranului japonez Toshirô Mifune, cu o distribuţie internaţională de excepţie în filmul western “Soleil rouge” (1971).

Americanii doresc cu ardoare să-l vadă pe Bronson înapoi în SUA, motiv pentru care se întoarce triumfal la începutul anilor 1970, unde interpretează alte roluri principale pline de duritate în drame poliţiste şi western cum sunt “The Valachi Papers” şi westernul 0Chato's Land”.

Apoi Bronson începe colaborarea cu regizorul britanic Michael Winner pentru a deveni celebru în câteva serii de mari filme thriller urbane printre care “The Mechanic” şi “The Stone Killer”.

Fanii genului de acţiune nu-şi pot imagina mai bine tipul dur - Bronson , considerat de majoritatea criticilor de film, cel mai bun rol al carierei sale, decât în rolul lui Chaney din perioada Recesiunii Americane, din era bătăilor de stradă, alături de James Coburn în superbul film 0Hard Times” (1975). (Cunoscut la noi ca “Luptătorul din New Orleans”).

A fost urmat de liniştitul dar frumos coloratul western “Breakheart Pass” (cu soţia Jill Ireland), apoi uşuraticul câştigător din “From Noon Till Three”, interpretând rolul agentul sovietic Grigori Borsov din perioada Războiului Rece în filmul thriller “Telefon” al regizorului Don Siegel.

Bronson îşi continuă cariera, interpretând până în anii 80 roluri din filme în care predomina tonul violent şi a interpretat în continuare roluri de îngeri ai răzbunării în filme ca “10 to Midnight”, “The Evil That Men Do”, 0Assassination” şi “Kinjite: Forbidden Subjects” (1989).

Moartea soţiei sale, bolnavă de cancer, actriţă Jill Ireland, în anul 1990, reprezintă o grea lovitură pentru Bronson, care va sta departe de platourile de filmare până în 1995.

Ultimele roluri ale lui Bronson sunt de comisar de poliţie, interpretându-l pe Paul Fein în bine-primitul trio de filme drama TV “Family of Cops” (1995), “Breach of Faith”: “Family of Cops II” şi “Family of Cops III: Under Suspicion” (1999).

“Când nu am probleme, mi le fac singur.” - Charles Bronson

La data de 30 august 2003, Charles Bronson a murit de pneumonie, fiind internat la spitalul Cedars-Sinai Medical Center suferind de boala Alzheimer, la vârsta de 81 ani. Sănătatea sa s-a deteriorat în urma unei operații de transplant de șold în august 1998.