$$$

 Într-o seară rece din 1950, o femeie epuizată, îmbrăcată într-o haină de tabără și încălțată cu bocanci uzați, a intrat în școala de muzică din Nizhny Tagil.

În rusă stâlcită, ea a cerut să fie condusă la pian pentru a „cânta o piesă”. S-a așezat la instrument, s-a uitat îndelung la clape, apoi a ridicat mâinile și... din sala de întruniri s-au auzit acorduri puternice, pline de temperament nebun, care au zguduit clădirea veche.

Profesorii și elevii, abandonând orele, s-au repezit în sală. O străină ciudată stătea la pian și, cu degetele strâmbe de artrită, cânta Bach, Mozart, Beethoven, Chopin.

Privirea ei era îndreptată spre infinit, fața îi era luminată de inspirație. „Cine sunteți?”, a întrebat directoarea școlii, imediat ce străina a terminat. „ Mă numesc Vera Lotar-Shevchenko – a răspuns ea cu un accent străin puternic – și am cântat această muzică timp de treisprezece ani pe tablă!”

Odată, Europa și America o aplaudau, iar Romain Rolland o numea „cea mai remarcabilă pianistă a secolului XX”. Verei nu-i păsa de faimă.

Cel mai important lucru pentru ea era muzica. Era fericirea ei, viața ei, și Vera se dedica, complet acesteia, îmbinând în ea exigența profesorului și zelul etern al elevului.

Vera Lotar s-a născut pe 10 martie 1901 în Torino, într-o familie de matematician italian și pianistă spaniolă. Apoi, tatăl ei a obținut un post de profesor la Sorbona, iar familia s-a mutat la Paris.

La 6 ani, Vera a fost înscrisă la o școală de muzică, iar la 12 ani dădea deja concerte solo. Odată, ea a reușit să ajungă în culisele lui Toscanini și l-a rugat să o lase să cânte în orchestra lui. Exigentul Toscanini a refuzat. Atunci Vera s-a așezat la pian și a cântat Liszt atât de bine încât marele dirijor a izbucnit în lacrimi.

Cu orchestra lui, Vera a călătorit în întreaga lume. După doi ani, la vârsta de 18 ani, a început să susțină concerte solo. Romain Rolland, cunoscător al lui Beethoven, a fost impresionat de interpretarea ei.

A cântat pentru președintele american, a cântat la Palatul Buckingham, a călătorit prin Europa și America. Firma „Steinway” i-a dăruit un pian și a făcut-o imaginea campaniei sale.

Înaintea ei se întindea un drum presărat cu trandafiri. Faima, bogăție, admiratori – în general, tot ce și-ar putea dori cineva. Dar totul a fost împiedicat de... dragoste.

La mijlocul anilor '30, Vera îl cunoaște pe Vladimir Șevcenko – un emigrant rus și maestru al viorii, pe care în Paris îl numesc „Stradivariul rus”.

A fost dragoste la prima vedere. Vladimir era mai în vârstă decât ea și avea doi fii, dar asta nu o oprește pe Vera, care se căsătorește cu el în 1936.

Apoi se îndrăgostește a doua oară – de Rusia, despre care îi povestește soțul, și se hotărăște să se mute în această țară uimitoare, unde trăiesc oameni minunați.

Ei scriu o cerere la ambasadă. După câteva luni, Vladimir primește permisiunea să se întoarcă. Fericitul cuplu se mută la Leningrad. Între timp, pe calendar se apropie teribilul an 1937...

Trăiesc greu. Locuiesc într-o cameră într-un cămin, cu toaletă și bucătărie comune, nu au bani, iar Vera vinde toalete pariziene. Dar, după câteva luni, datorită protecției pianistei Marina Yudina, Vera se angajează ca solistă la Filarmonica din Leningrad. Soțul ei primește un loc de muncă.

S-ar părea că cele mai grele momente au trecut. Dar, într-o noapte, o mașină neagră se oprește în fața căminului. Vladimir este arestat pe baza unei denunțări. Primește 10 ani fără dreptul de a coresponda.

Vera s-a grăbit să-și apere soțul. Cu temperamentul ei aprig, a mers de la un tribunal la altul, dovedind că soțul ei iubea Rusia, că era patriot, dar nimic nu a funcționat. Apoi, pierzându-și răbdarea, a strigat: „Atunci arestați-mă și pe mine!” Și, bineînțeles, a fost imediat arestată pentru „colaborare cu inamicul”. În timpul unui interogatoriu, un anchetator NKVD i-a rupt încet, cu poftă, fiecare degete cu patul unui pistol. Pentru ca ea să nu mai poată cânta.

Vera a stat închisă „de la un apel la altul”. A schimba șase lagăre. A tăiat lemne, a lucrat în bucătărie. Soțul ei a fost împușcat, dar ea a afla despre asta abia după mulți ani.

Copiii au ajuns într-un orfelinat, unde cel mai mare a murit într-un bombardament, iar pe cel mai mic l-a revăzut abia după douăzeci de ani.

În lagăr, nu a atins niciodată un pian. Dar, într-o zi, doi deținuți i-au făcut o claviatură din placaj. Și pe acest „Stanway de lagăr” ea cântă noaptea întreg repertoriul său imens. Și, privindu-i chipul luminat, femeilor din baracă li se pare că aud muzică nemuritoare.

Ea a fost eliberată în 1950.

I s-a interzis să locuiască în orașele mari. Dar ea visa doar să se așeze la pian și, de aceea, cere să fie trimisă în orice oraș unde există o școală de muzică.

La școala de muzică din Nizhny Tagil, ea cântă câteva ore fără oprire. Iar în hol, profesorii plâng în tăcere. Ei bănuiau de unde venise ea, îmbrăcată în haina aia de deținut...

A fost angajată la școală ca profesoară de muzică. Elevii din Tagil au avut mare noroc – au ascultat celebra pianistă de două ori pe săptămână.

Dar nu numai ei au avut noroc – tot orașul a avut noroc. Vera a susținut concerte gratuite la Casa de Cultură locală, s-a angajat ca artistă de scenografie la teatrul dramatic, iar apoi a luat elevi.

Dar nu-i plăcea să predea. Mai întâi asculta cum cânta copilul, apoi spunea: „Trebuie să cânți așa” – și îi arăta. Iar vecinii, lăsând treaba, baltă, alergau la acest concert improvizat.

Una dintre elevele sale, Tatiana Konstantinovna Guskovă, își amintește: „... trăia într-o lume aparte, era absolut nepractică în treburile cotidiene, în viața de zi cu zi. <...> Muzica o umplea complet, era sensul existenței, viața și fericirea ei”.

Apropo, despre concerte.

Acestea erau extrem de rare, iar Vera Avgustovna, după ce și-a recăpătat forma, visa la săli mari. Cel mai apropiat oraș mare era Sverdlovsk. Dar nu a rămas mult timp la Filarmonica din Sverdlovsk, deoarece era privită cu mare suspiciune. Era „străină”, „fostă deținută” și, în plus, nu cânta așa cum se obișnuia în școala rusă.

I se ofereau puține concerte, iar dacă i se ofereau, erau în principal în sate. Nefiind în stare să suporte presiunea, Vera s-a mutat la Barnaul. A susținut concerte în săli pe jumătate goale și reci, înghețând și suferind din cauza asta.

Dar, într-o zi, la concertul ei a intrat întâmplător corespondentul „Komsomolskaya Pravda”, Simon Soloveichik. El a fost impresionat de interpretarea ei, iar a doua zi, întreaga Uniune Sovietică a aflat despre Vera Lotar-Shevchenko.

În ultimii 16 ani din viață, Vera Avgustovna a susținut concerte la Moscova și Leningrad, și nimeni nu mai spune că interpretează „cumva greșit”.

Locuiește în Novosibirsk, în Akademgorodok. Admiratorii entuziaști ai talentului ei i-au procurat cu orice preț un apartament cu două camere, i-au cumpărat mobilă și un pian „Beckett”. Ușa apartamentului era mereu întredeschisă, iar vecinii îi ascultau interpretarea, așezați pe scări.

Era absolut nepractică în viața de zi cu zi, nu știa să gătească, putea să uite mâncarea pe aragaz, să se așeze la pian și să-și revină în fire abia când fumul ieșea din bucătărie.

Elevii școlii locale au preluat tutela asupra ei – făceau curățenie la ea, cumpărau alimente, se ocupau de treburile ei.

În același timp – undeva la sfârșitul anilor '60 – primește o scrisoare de la ambasada Franței: o cheamă înapoi. Îi propun să reia activitatea concertistică, îi promit turnee în Europa și America, condiții de viață și onorarii incomparabile cu cele sovietice.

Dar Vera... refuză. „Plecarea mea ar fi o trădare față de femeile sovietice care m-au ajutat să supraviețuiesc în lagăre”.

Nu degeaba Vera este comparată cu, Rufa din Biblie – patria care i-a ucis soțul a devenit patria ei. Biletele pentru primele rânduri la concertele ei nu se vând niciodată. La ele vin gratuit cei care au trecut împreună cu ea prin lagăre.

Uneori o cuprindea o dorință de a face răutăți.

Odată, după un concert în Novosibirsk, a vrut să meargă cu prietenii să „petreacă”. Voia să bea șampanie și să cânte la pian. Taximetristul i-a dus într-o cârciumă murdară.

Fum cenușiu, fețe nebărbierite, conversații la telefon, aproape nici o femeie. „O... – se miră Vera Avgustovna, – nu aveți un pian aici?” Luă două sticle de vodcă și le ceru bărbaților să aducă un instrument. După o oră, bărbații pe jumătate beți aduseră cu camionul un pian de concert. Și câteva ore, alcoolicii, hoții și infractorii au ascultat în tăcere, scoțându-și pălăriile, Mozart, Beethoven și Bach.

Vera Avgustovna a murit pe 10 decembrie 1982. A fost înmormântată în cimitirul din Novosibirsk. Întregul oraș a mers în urma sicriului ei. Pe mormântul ei a fost ridicat un monument alb, pe care au fost gravate propriile ei cuvinte: „O viață în care există Bach este binecuvântată”.

Cu sufletul pe buze

$$$

 MEMORIE CULTURALA - PETRE ŢUŢEA

Petre Ţuţea – cel auto-intitulat “Român absolut”, unul dintre cei mai mari gânditori creştini de la noi, propovăduitor al valorilor spiritual-creştine şi al iubirii faţă de neamul românesc, supranumit “Socrate al românilor”, eseist, filosof, economist, s-a născut la Boteni (Muscel), la 6 octombrie 1902, şi s-a stins la 3 decembrie 1991, în timpul unui interviu realizat în spitalul unde era internat, la Bucureşti.

Nu există o biografie în totalitate certă a lui Petre Ţuţea, însuşi gânditorul afirmând într-un interviu:

„... nu mă interesează trecutul meu, pe care îl detest. N-am nimic comun cu mine în trecut.”

Cu toate acestea, au fost adunate mai multe informaţii despre care se ştie sau se presupune a fi adevărate în ceea ce priveşte viaţa lui Petre Ţuţea.

Legenda spune că ar fi rămas orfan de tată la 9 ani, a ajuns copil de trupă într-o unitate militară din Câmpulung, de aici fiind trimis la Liceul „Neagoe Basarab” din oraş, apoi urmând cursul superior la Liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj.

În realitate, tatăl său, preotul Petre Bădescu, ar fi murit când Ţuţea avea 22 de ani. Nu ar fi fost copil de trupă, la Câmpulung nu exista în 1913 un liceu, ci doar un gimnaziu „Dinicu Golescu” (la care a urmat cursul inferior), şi nici la Cluj nu era un liceu românesc în 1917.

Perioada 1917 – 1920 şi-o petrece în satul natal, după care s-a înscris în clasa a V-a la Liceul “Gh. Bariţiu” din Cluj, unde promovează ultimii doi ani într-unul singur.

După bacalaureat se înscrie la Facultatea de Drept şi îşi ia licenţa în 1926, după care susţine teza de doctorat – despre contenciosul administrativ – în 1929.

Între martie 1933 – decembrie 1934, a lucrat la Agenţia economică din Berlin, ca angajat (referent) al Ministerului Industriei şi Comerţului.

Funcţia maximă pe care a deţinut-o a fost Director de studii.

Din 1935 este atras de Mişcarea Legionară şi, după instaurarea guvernării legionare, în 1940, devine membru cu drepturi depline.

După evenimentele din ianuarie 1941 – “Rebeliunea legionară”, a fost închis, pentru o scurtă perioadă, în Lagărul de la Târgu Jiu.

După eliberare, îşi reia serviciul, dar rămâne în atenţia Siguranţei.

O notă informa asupra faptului că Ţuţea desfăşura, în 1943, “o vie activitate legionară”, se fac cercetări şi se constată că acuzaţia era falsă.

După 23 august 1944 a avut contacte sporadice cu membrii de frunte ai Mişcării Legionare.

La 12 aprilie 1948, a fost arestat şi încarcerat la Rahova, dar nicio acuzaţie nefiind reală, este trimis la închisoarea Jilava, până la 23 aprilie 1949.

De aici este dus la închisoarea Ocnele Mari, iar în noiembrie 1950 este internat – oficial - în lagăr, pentru 24 de luni, “pentru activitate legionară”, fiind eliberat cu o întârziere, abia la 29 mai 1953.

La 22 decembrie 1956 a fost arestat pentru “delictul de agitaţie” şi întemniţat la Aiud.

În închisoare, este implicat într-un alt proces, fiind acuzat, la 14 iunie 1959, că ar fi constituit o “grupare contrarevoluţionară, purtând discuţii legate de trecutul organizaţiei legionare în scopul menţinerii moralului legionar”, şi condamnat la “18 ani de muncă silnică şi 8 ani degradare civică”, recursul fiind respins.

A executat pedeapsa la Aiud, fiind graţiat la 1 august 1964, prin Decretul nr. 411 / 1964, dar în permanenţă urmărit de Securitate, până la Revoluţia din decembrie 1989.

În timpul vieţii nu a văzut lumina tiparului nicio carte semnată de Petre Ţuţea, dar, după moartea sa, scrierile şi interviurile sale au început să circule tot mai mult.

Prin Decizia nr. 4 / 19 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare împotriva sentinţei din 1956 şi a deciziei penale din 1959 – ca o primă măsură reparatorie faţă de marele gânditor.

A dus o viaţă modestă, trăind până la sfârşitul zilelor într-o garsonieră din Capitală, ajutat doar de câţiva prieteni, care-i obţinuseră un mic ajutor bănesc şi mâncare de la Casa Scriitorilor.

A fost înmormântat în satul natal, trupul neînsufleţit fiind dus la cimitir cu un car tras de vaci.

Dintre scrierile sale, amintim:

- Eseuri filosofice: “Bătrâneţea şi alte texte filosofice”, “Reflecţii religioase asupra cunoaşterii”, 0Philosophia perennis”, “Nelinişti metafizice”, “Filosofia nuanţelor”, “Scrieri filosofice” (2 volume), “Fragmente”;

- Dialoguri: “Între Dumnezeu şi neamul meu”, 0322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”, “Ultimele dialoguri cu Petre Ţuţea”;

- Scrieri monografice: “Mircea Eliade”, “Aurel-Dragoş Munteanu”;

- Scrieri cu caracter economic şi politic: “Manifestul revoluţiei naţionale” (în colaborare), “Ieftinirea vieţii”, “Reforma naţională şi cooperare”, “Anarhie şi disciplina forţei”;

- Proiecte: „Proiectul de tratat – Eros”, “Problemele sau Cartea întrebărilor”, “Sistemele sau Cartea întregurilor logice, autonom – matematice, paralele cu întreguri ontice”, „Lumea ca teatru. Teatrul seminar”, “Omul. Tratat de antropologie creştină”.

Citate Petre Tutea:

“Se zice că Petre Țuțea a fost întrebat de gardianul său: cum e posibil ca un om atât de deștept ca profesorul Țuțea să creadă în Dumnezeu?

Și Petre Țuțea i-a răspuns - “Din orgoliu."

Și gardianul zice, interzis: “Cum adică, din orgoliu?"

“Sunt atât de mândru, încât nu-mi vine să cred că-s făcut din maimuță!"

"Treisprezece ani de închisoare... Aveam doar o hăinuță de pușcăriaș. Ne dădeau o zeamă chioară și mămăligă friptă. M-au bătut... M-au arestat acasă. Nici nu țin minte anul... Când m-au anchetat, am leșinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost dupa aceea la Jilava, la Ocnele Mari și pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici. De multe ori îmi doream să mor.”

“Am avut mereu lașitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase... Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozități"

“Datul cu părerea şi aflatul în treabă sunt preocupări de bază la noi."

"Când va dispărea ultimul țăran din lume; la toate popoarele, vreau să spun; va dispărea și ultimul din specia om. Și atunci or să apară maimuțe cu haine. Țăranul este omul absolut".

Un sfânt poate fi şi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfinţenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni. Lumea, acum e ancorată în cultul genialităţii ca slăvire a progresului în afară. Atât. Or, cu cât suntem mai avansaţi, mecanic şi material, cu atât suntem mai departe de esenţa reală a lumii, de sfinţenie."

" Libertatea omului e partea divină din el. "

“Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.”

“Si cred că cea mai mare bogăție a omului este aceea de a avea pe cineva alături care să-i spună "Bună dimineața" sau "Noapte bună", care să îi ofere o îmbrățișare când este trist și să aibe un cuvânt de întărire... Aceasta este bogăția unui om!”

“Cand vezi cirezile de imbecili, devine suportabilă însingurarea.”

“Trebuie să ne golim de preaplinul Eu, ca să mai intre în noi un pic de Dumnezeu”.

$$$

 Dimitrie Gerota – medicul care a desenat știința cu sufletul

Au existat oameni care nu doar au practicat medicina, ci au transformat-o în artă. Unul dintre ei a fost Dimitrie Gerota, născut la Craiova, în 1867, fiu de preot și de dascăl al binelui. 

A absolvit Facultatea de Medicină din București, apoi a plecat la Paris și ulterior la Berlin unde a muncit cu o pasiune neobosită. Acolo, sub îndrumarea profesorului Waldeyer, a făcut descoperirea care i-a purtat numele prin lume: fascia Gerota, un reper anatomic esențial, prezent și astăzi în toate tratatele de urologie.

A fost un cercetător curios și îndrăzneț. În 1896, a imaginat o tehnică originală de evidențiere a vaselor limfatice - „metoda Gerota” - folosită, cu mici adaptări, până în zilele noastre. 

Fascinat de descoperirile lui Röntgen, a adus în România tehnologia razelor X, devenind astfel primul radiolog român. Pasiunea pentru această nouă știință l-a costat scump: expunerea repetată la radiații i-a provocat o boală gravă și în cele din urmă, amputarea unei mâini. Nu s-a oprit nici atunci. A continuat să predea, să scrie și să opereze, cu aceeași dăruire.

În 1907, a înființat la București Sanatoriul Dr. Gerota, un loc de vindecare și de omenie. A tratat gratuit bolnavi fără posibilități, a îmbrăcat și a echipat anual elevi săraci și a oferit studenților fără posibilități materiale cazare gratuită. Nu a vorbit niciodată despre faptele sale, dar ele au rămas mărturie peste timp. Ziarul Universul scria: „A dezvoltat o mare activitate filantropică, fără zgomot, fără publicitate.”

A fost și un profesor iubit. La Școala Națională de Arte Frumoase, unde a predat anatomia, l-a avut student pe Constantin Brâncuși. Între cei doi s-a legat o prietenie aparte. Gerota l-a învățat pe Brâncuși tainele anatomiei, iar tânărul sculptor i-a dedicat lucrarea „Jupuitul”. Mai târziu, profesorul l-a ajutat să plece la Paris și i-a asigurat un venit lunar. Era, spun martorii, un profesor care desena cu cretă colorată pe tablă, transformând știința într-un veritabil spectacol.

A fost, în același timp, un spirit liber și un om de atitudine. A criticat nedreptățile vremii, abuzurile și chiar pe regele Carol al II-lea, motiv pentru care a fost întemnițat la Malmaison. A fost eliberat în urma protestelor studenților săi. Nu a făcut parte din niciun partid, dar a rămas fidel convingerilor sale. În 1916, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar Victor Babeș spunea despre el: „Metodele sale sunt cunoscute în toată lumea medicală.”

Prin cercetările sale asupra vezicii urinare, apendicelui și sistemului limfatic, prin „metoda Gerota” și „fascia Gerota”, prin felul în care a trăit și a dăruit, Dimitrie Gerota a arătat că știința are suflet atunci când este făcută cu pasiune și caracter.

A murit în 1939, lăsând în urmă o moștenire științifică și umană rară – un exemplu de destin trăit frumos, cu demnitate și curaj.

Preluat

$$_

 

"Care este legatura intre Eminescu, fizica cuantica si trezire?

Ce sfat ne-ar da Eminescu daca l-am intreba ce sa facem in vremurile acestea?

Mihai Eminescu a fost mult peste vremurile lui. Si acum de-ar fi trait tot peste ar fi fost.

Daca cititi poeziile lui si va place fizica cuantica si spiritualitatea, veti intelege cat de departe si de sus era omul acesta. Ce vedea, stia, intelegea si intuia.

Zici ca a absolvit toate scolile de mistere ale tuturor vremurilor.

Lumea noastra stiintifica isi limiteaza spectrul de cunostinte la fenomene ce pot fi observate si verificate prin intermediul corpului fizic. INCA.

Orice altceva nu se incadreaza in aceste limite este atribuit domeniului paranormalului, mitului si folclorului.. nu intelegem ca lumea aceasta materiala este doar produsul si efectul lumii reale, constituite din constiinta si energie. Lumea asta fizica, materiala, este doar unul dintre cele sapte niveluri de exprimare a constiintei si energiei.

Eminescu stia toate acestea. Inca de atunci.

Si mai stia ceva incredibil, ce noi de-abia de-abia incercam sa "digeram".

Eminescu STIA asta: vidul este un vast nimic, insa totul ca potential. Vidul este Sursa din care s-a nascut totul, atunci cand se contempla si se cunoaste pe sine.

✅ Fiti atenti cum descrie Eminescu aceasta teorie. Nu stiu sa existe o descriere mai frumoasa si mai completa a "facerii lumii" si un raspuns mai complet si mai adevarat la intrebarile "cine suntem/de unde venim/unde ne ducem/cum am aparut/cine este Dumnezeu" etc etc etc

„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.

Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,

Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...

Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l

Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...

Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stăpânul fără margini peste marginile lumii...

De-atunci negura eternă se desface în făşii,

De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...

De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute

Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute

Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,

Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit."

✅ Daca Eminescu ar fi contemporan cu noi, s-ar uita la toata viermuiala asta de pe pamant si iata ce ne-ar spune daca l-am intreba ce sa facem:

"Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi și nouă toate;

Ce e rău și ce e bine

Tu te-ntreabă și socoate;

Nu spera și nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,

În auz ne sună multe,

Cine ține toate minte

Și ar sta să le asculte?...

Tu așează-te deoparte,

Regăsindu-te pe tine,

Când cu zgomote deșarte

Vreme trece, vreme vine.

(...)

Privitor ca la teatru

Tu în lume să te-nchipui

Joace unul și pe patru

Totuși tu ghici-vei chipu-i,

Și de plânge, de se ceartă,

Tu în colț petreci în tine

Și-nțelegi din a lor artă

Ce e rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul

Sunt a filei două fețe,

Vede-n capăt începutul

Cine știe să le-nvețe;

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate,

Dar de-a lor zădărnicie

Te întreabă și socoate.

Căci acelorași mijloace

Se supun câte există,

Și de mii de ani încoace

Lumea-i veselă și tristă;

Alte măști, aceeași piesă,

Alte guri, aceeași gamă,

(....)

Lumea-ntinde lucii mreje;

Ca să schimbe-actorii-n scenă,

Te momește în vârteje;

Tu pe-alături te strecoară,

Nu băga nici chiar de seamă,

Din cărarea ta afară

De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,

De hulesc, să taci din gură;

Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,

Dacă știi a lor măsură;

Zică toți ce vor să zică,

Treacă-n lume cine-o trece;

Ca să nu-ndrăgești nimică,

Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă;

Ce e val, ca valul trece,

Nu spera și nu ai teamă;

Te întreabă și socoate

Ce e rău și ce e bine;

Toate-s vechi și nouă toate:

Vreme trece, vreme vine."

I-as pune toate poeziile aici. Putem scrie carti intregi doar explicand "La steaua care-a rasarit/e-o cale-atat de lunga/ ca mii de ani i-au trebuit/luminii sa ne-ajunga"

Veti fi surprinsi cate raspunsuri si solutii gasiti in poeziile lui Eminescu, singuraticul nascut prea devreme ....cred ca ar fi trebuit sa se fi nascut peste vreo 100 de ani de-acum incolo....si poate chiar asa va fi...cine poate sti?

Si da, a fost omorat, i s-a inscenat ca este nebun etc...Eminescu este una dintre cele mai tulburatoare crime ...si o manipulare crunta legata de el."

Sursa : Magdalena Dragan

$$$

 17 LUCRURI UIMITOARE PE CARE NU LE ȘTIAI DESPRE OAMENI...

1. Încălțările sunt primul lucru pe care oamenii il observă subconștient la tine. Așa că poartă întotdeauna încălțări frumoase (și curate).

2. În lume există cel puțin 6 persoane care arată fix ca tine. Există o șansă de 9% să întâlnești una dintre aceste persoane în timpul vieții.

3. Somnul fără pernă reduce durerile de spate și te ajută să ai coloana vertebrală mai dreaptă, iar mușchii mai puternici.

4. Înălțimea unei persoane este determinată de tatăl ei, în timp ce greutatea este determinată de mama ei.

5. Dacă o parte din corpul tău amorțește, o poți trezi imediat la viață miscandu-ți repede capul.

6. Există trei lucruri pe care creierul uman le observă imediat: alimentele, oamenii atrăgători și alcoolul.

7. Persoanele care scriu cu mâna dreaptă tind să mestece mâncarea pe partea dreaptă a gurii.

8. Potrivit lui Albert Einstein, dacă albinele ar disparea de pe Pământ, omenirea ar mai trai doar patru ani fără ele.

9. Există atat de multe feluri de mere, încât dacă ai mânca unul nou în fiecare zi, ai aveea nevoie de peste 20 de ani pentru a le încerca pe toate.

10. Poți supraviețui fără mâncare săptămâni întregi, însă poți supraviețui fără somn doar 11 zile.

11.Oamenii care râd mult sunt mai sănătoși decât cei care stau posomorâți.

12. Lenea și statul degeaba sunt aproape la fel de nocive precum fumatul.

13. Creierul uman are capacitatea de a stoca de 5 ori mai multe informații decât Wikipedia.

14. Creierul nostru utilizează aceeasi putere cu un bec de 10 wați.

15. Corpul nostru oferă suficientă căldură în 30 de minute cât să fierbi 1.5 l de apă.

16. Acidul din stomac este suficient de concentrat pentru a dizolva lamele de ras.

17. Zâmbetul este cel mai bun antidepresiv!

$$$

 “Și cât de mult au iubit România: După ce cei doi teroriști trimiși de Pacepa la ordinul direct al lui Nicolae Ceaușescu să o bată – dar să nu o omoare, ci să o lovească în cap, încât să nu mai poată vorbi, și să o facă acasă la ea, pentru ca toți să știe că ochiul panoptic al dictaturii îi găsește în orice loc pe care îl cred în siguranță și curat – nu reușesc până la final și ea iese din comă, primul lucru pe care îl face, spre îngrijorarea medicilor francezi, e să ajungă la microfon, să spună că poporul român, la fel ca ea, e victima unor criminali.

🎙️Nu a fost în joc curajul, ci iubirea pe care Monica Lovinescu a îngrijit-o săptămână de săptămână, an de an, când dădea voce țării în care mama ei fusese ucisă abominabil, în programul de exterminare pe care regimul comunist îl alimenta cu tot mai multe vieți. Felul în care mama i-a murit, inacceptabil pentru orice ființă umană și mai ales de nepovestit pentru o fiică, ceea ce Monica Lovinescu nici nu a putut să o facă cu vocea ei, ea, care dădea voce suferințelor atâtor și atâtor români, a făcut-o să nu lase din minte și din mâini România, până la finalul vieții.

🎙️Indiferent de marile trădări, cum este cea a lui Ion Caraion, și de amarele dezamăgiri postdecembriste, Monica Lovinescu a făcut astfel încât modul în care mama ei i-a murit, pentru a-i da naștere încă o dată, să aibă un rost. Și-a dus acest destin până la capăt într-un mod deplin, însoțindu-i și pe ceilalți, cei cei care își prezervaseră demn spiritul și mintea în oroarea dictaturii, spre destinul lor. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a fost arestată, torturată pentru a o convinge să trimită o scrisoare fiicei ei la Paris, până au crezut că au ucis-o și au dus-o la morgă. S-a trezit noaptea, printre cadavre, urlând. A murit mai târziu și istoria acestui sacrificiu pe care comuniștii l-au urât și de asta le-au călcat viețile în picioare nu a putut fiica să o spună niciodată, a făcut-o Doina Jela, în Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat.

🎙️Recitind în continuitatea lor jurnalele Monicăi Lovinescu din perioada comunismului, apoi cele două volume de memorii, intitulate La apa Vavilonului și cele două jurnale de după 2000, apărute la Humanitas, înțelegi nu doar cât de splendid era spiritul acestei femei, construcția intelectuală, cât de onestă și prin asta generoasă era judecata ei morală, cât de vie îi era mintea care nu lăsa în urmă nicio înțelegere în cheia umanității a literaturii,mai ales a celei române, ci și cât de mult a iubit Monica Lovinescu România. Cât de mult au iubit ei, Monicii, cum numeau prietenii cuplul Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, țara care le fusese interzisă și care sângera și supura din toate rănile.

🎙️Când a ajuns la Paris în 1947, cu bursă, Monica Lovinescu notează undeva în jurnal că nu a simțit nicio clipă că identitatea românescă e problematică, pentru că, scrie ea, vena din Europa în Europa. Un singur rând în care vezi cu claritate dureroasă ce ni s-a luat: o țară. În acel moment și în anii în care Monica Lovinescu și Virgil Ierunca și-au făcut din prezervarea țării de acasă un destin, ea nu credea asta. Nu credea că România e pierdută, nici măcar când, iarăși, nota într-unul dintre jurnalele de după 1989 că s-ar putea ca numărul oamenilor pe care Virgil voia să îi apere, să îi salveze, să îi ajute să-și recupereze potențialul se împuțina dramatic.

🎙️Noi însă, când citim acum aceste jurnale de o claritate morală formidabilă și prin măsura conștiinței, dar mai ales prin adevărul care nu avea distorsiuni și prin frumusețea scriiturii, vedem cu o limpezime dureroasă ce fel de țară au dus în beciurile Securității, în cimitire, în exil, mafia criminală comunistă, ale cărei brațe s-au întins și după ce mai putea fi reclădit din societate după 1989. Scopul regimului Stănculescu – Iliescu instalat în 1990 a fost și acela de a continua evacuarea intelectualilor din prim-planul politic și societal, prin violența mineriadei și apoi mlăștinirea țării în care Vadim Tudor, Adrian Păunescu și instituții de forță din comunism au primit sarcina de a frânge spriritul civic. Aici e de găsit specificul postcomunismului românesc, față de cel din Polonia, de pildă.

🎙️S-a întâmplat să văd filmul despre viața dirijorului Sergiu Celibidache, Cravata galbenă, în chiar ziua în care am ajuns în jurnalul Monicăi Lovinescu la ziua în care aceasta a murit, cu regretul ei că dirijorul, format intelectual și în școala fenomenologică, nu a lăsat în urmă înregistrări oficiale. Una dintre imaginile clare ale vieții lui Celibidache este aceea a aceleiași iubiri oneste pentru țară. Cât de mult a iubit România, care nu era doar țara tatălui pe care dorea să-l convingă de destinul lui, ci și țara marilor prietenii, de neînlocuit în viață, țara pietrelor sub care furnicile rezistau, țara unde a riscat să revină, pentru a dirija pentru oamenii ei.

🎙️Cei doi au iubit o Românie care fusese posibilă și pe care mintea lor o îngrijise în exil. O Românie care a fost o victimă colosală a răului comunist și care nu a fost lăsată să se facă bine nici după, când restaurația a fost accelerată și procesul e reluat din când în când, până astăzi.

🎙️Când se întoarce pentru prima dată în țară, după Revoluție, Monica Lovinescu e recunoscută, după nume, la aeroport, de către funcționara care administra taxele pentru vize, o tânără care iese din ghișeu plângând, să îmbrățișeze vocea de la radio. Apoi ajunge la casa părintească, apartamentul lui Eugen Lovinescu, în care comuniștii îl instalaseră pe unul de-al lor. Nu poate recunoaște camerele, pentru că era inimaginabil ca în apartamentul acela fără cărți să fi trăit Lovinescu. La plecare însă, vede pe masa de la intrare o fițuică a FSN: proprietarul era tot de-al lor, notează ea în jurnal.

🎙️Ani mai târziu, românii au fost făcuți, din nou, martorii instalării în memoria socială a unui turnător, Bălăceanu Stolnici, omagiat la Academia Română, în vreme ce centenarul nașterii Monicăi Lovinescu a rămas tăcut, îngrijit însă de Gabriel Liiceanu, cu încăpățânarea iubirilor mari pe care, dacă avem norocul în viață, le trăim.

🎙️“ Noi eram căzuți în fundul gropii istoriei și mai degrabă bolboroseam. Cu cât mai îndepărtate și mai clare erau semnalele trimise din această lume, cu atât trebuiau ei să le capteze și să le deslușească mai atent. Cu cât mai aluziv și mai în suferință era limbajul nostru, cu atât mai răspicată și sculpturală trebuia să fie vorbirea lor. Ce cuplu formidabil au alcătuit ei cu noi!”, scrie Gabriel Liiceanu, în Declarație de iubire, acolo unde descrie una dintre cele mai norocoase și colosale forme de iubire, aceea care, spune el, ne face să nu regretăm că suntem și ne ajută să trecem prin viață, să facem față și să nu ne destrămăm, ca și cum nu am fi buni de nimic.

🎙️Așa au iubit ei România, ridicând în jurul oamenilor ei un zid afectiv menit să protejeze caracterele, să le lase să se ridice și să-și împlinească destinul.”

$$$

 Petre Țuțea a fost unul dintre cei mai incomozi și, în același timp, incandescent de lucizi gânditori români ai secolului XX, supranumit pe bună dreptate „Socrate al României”, un om care a transformat suferința și izolarea din temnițele comuniste într-o mărturie de credință, claritate și verticalitate spirituală. S-a născut la 6 octombrie 1902, în Boteni, județul Argeș, și a murit la 3 decembrie 1991, la București, la puțin timp după căderea regimului care îl redusese la tăcere aproape întreaga viață matură.

S-a format la Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj, unde a studiat dreptul și economia, fiind atras în paralel de filosofia clasică, în special de Platon, dar și de marea gândire germană reprezentată de Kant și Hegel, pe care, mai târziu, a ajuns să o critice vehement pentru îndepărtarea de rădăcinile religioase și de dimensiunea spirituală a existenței. În perioada interbelică a fost prezent în spațiul intelectual și politic, frecventând cercurile de idei ale vremii și colaborând cu personalități ale epocii, dar destinul său a fost frânt brutal odată cu instaurarea regimului comunist.

A fost arestat și a trecut prin mai multe închisori ale sistemului represiv – Malmaison, Aiud, Jilava, Ocnele Mari – petrecând în total aproape două decenii sub supraveghere, dintre care 13 ani în detenție propriu-zisă, experiență pe care avea să o evoce adesea ca pe o adevărată școală a suferinței și a revelației. Departe de a-l frânge, închisoarea i-a consolidat credința creștină și convingerea că fără Dumnezeu, omul se pierde în nonsens și în gol interior. De aici și una dintre afirmațiile sale celebre: „Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.”

În timpul vieții nu i s-a permis să publice. A trăit multă vreme în sărăcie, marginalizare și tăcere impusă, dar cu un spirit viu, critic și neplecat. Abia după 1989, prin mărturii, interviuri și înregistrări – dintre care s-au născut volume precum 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea sau Mircea Eliade și mântuirea prin cultură – gândirea lui a ajuns la public și a început să inspire generații noi. A fost un critic radical al modernității secularizate, al materialismului și al ideologiilor fără Dumnezeu, pledând cu aceeași intensitate pentru întoarcerea la credință, la demnitate și la reperele morale ale neamului.

După 1989, figura sa a devenit simbolică, întruchipând modelul intelectualului care nu a negociat adevărul, chiar dacă prețul a fost uriaș. A fost numit „Socrate al României” și „sacerdotul fără parohie”, pentru felul în care a format conștiințe prin simpla prezență și prin cuvântul rostit cu forță, ironie, dar și cu o adâncă înrădăcinare în credință. Moștenirea lui rămâne un reper moral și spiritual și astăzi, un avertisment împotriva superficialității, a uitării și a rătăcirii de sens.

Petre Țuțea a fost mai mult decât un filosof: a fost o conștiință vie, un om care a demonstrat că adevărata libertate nu poate fi închisă între ziduri și că suferința, atunci când e purtată cu sens, devine mărturie.